Bucuria Nasterii Domnului nostru Iisus!

  Scris-au sfintele condeie: (Matei 1.22)
  Că-n străvechea Galileie, (Luca 1.26)
  O fecioară se afla, (Matei 1.23)
  Ce Maria se numea. (Luca 1.27)
  Nazaret era cetatea (Luca 1.26)
  Unde-şi trăia puritatea. (Matei 1.18)

  Binecuvântări divine (Luca 1.28)
  Te vor însoţi de-acum, (Luca 1.48)
  Pe al vieţii tale drum. (Luca 1.49)
  Tu să nu ai nici o teamă, (Luca 1.30)
  Căci vei fi o sfântă mamă. (Luca 1.31)

  Sfântul pe care-L vei naşte, (Luca 1.35)
  Ceru-ntreg deja-L cunoaşte. (Luca 2.9-14)
  Dumnezeu în El va fi (Matei 1.23)
  Şi Isus se va numi. (Luca 1.31)
  Va avea împărăţie (Luca 1.32)
  Ce va dăinui-n vecie”. (Luca 1.33)

  Auzind vestea primită, (Luca 1.30-33)
  Maria-ntrebă uimită: (Luca 1.29)
  “Oare cum să nasc un fiu (Matei 1.25)
  Dacă de bărbat nu ştiu? (Luca 1.34)
  Căci sunt fecioară cinstită, (Luca 1.27)
  Fiind numai logodită.” (Matei 1.18)

  La a sa nedumerire (Luca 1.29)
  Veni iute lămurire; (Luca 1.30)
  Şi al Domnului trimis, (Luca 1.26)
  Cu respect, atunci i-a zis: (Luca 1.28)
 “Zămislise-va în tine (Matei 1.20)
  Prunc din slăvile divine. (Luca 1.32)

  Duhul Sfânt ţi-L dăruieşte, (Matei 1.20)
  Cu puterea-I te umbreşte”. (Luca 1.35)
  Iar Maria zise: “Eu (Luca 1.46-47)
  Sunt roaba lui Dumnezeu (Luca 1.38)
  Dacă Domnul hotărât-a (Is. 46.10)
  Facă-se cum El grăit-a”. (Luca 1.38)

  Fost-a o poruncă mare (Luca 2.1)
  Să se-nscrie fiecare. (Luca 2.2)
  Iosif şi Maria, deci, (Luca 2.5)
  O porniră pe poteci, (Luca 2.3)
  De la ei din Galileea, (Luca 1.26)
  La Betleem, în Iudeea. (Luca 2.4)

  În Betleem când se aflau, (Luca 2.6)
  Şi loc de adăpost n-aveau, (Luca 2.7)
  A sosit momentul sfânt (Luca 2.6)
  Să ia trup Sfântul Cuvânt. (Ioan 1.14)
  Ei pe prunc Îl înfăşară, (Luca 2.7)
  Şi-ntr-o iesle Îl culcară. (Luca 2.12)

  Şi atunci, din ceruri, iată, (Luca 2.8)
  Înger lucitor se-arată, (Luca 2.9)
  Pentru-a spune tuturor: (Luca 2.10)
 “Voi aveţi Mântuitor! (Luca 2.11)
  În veci de veci va fi slăvit, (Luca 2.14)
  Şi sfântu-I Nume preamărit.” (Luca 2.20)

TOACA LA MANASTIREA BISTRITA VALCEA

DOR DE TATA

 Am primit cu ceva vreme o poiezioara care mi-a placut enorm si este atat de profund,nu stiu autorul dar iti da de gandit in special daca esti parinte,caci pana esti adolescent nu prea bagi in seama si nu numai la cel care se refera in titlu ci si restul FAMILIEI

Poezioara se numeste DOR DE TATA




Când sunt copiii noştri mici,
Noi pentru ei suntem TĂTICI.
Ce gingaş e şi sună bine:
-TĂTICULE, mi-e dor de tine!

Dar anii trec şi, deodată,
Tu nu mai eşti TĂTIC, eşti TATĂ.
Chiar şi aşa tot sună bine:
-TATĂ, îmi este dor de tine!

Ei cresc, nu le mai eşti pe plac,
Din TATĂ, tu, devii BABAC!
Şi vorba sună trist şi gol:
-BABACULE, mai dă-mi un pol!

Dar viaţa e un foc de paie
Şi  vrei – nu vrei, ajungi TATAIE…
Iar vorba ta în râs e luată,
TATAIE, ia mai las-o baltă!

Şi-n anii care-ţi mai rămân,
Te vor numi doar… ĂL BĂTRÂN.
Iar vorba lor te năuceşte:
BĂTRÂNE, ce-ţi mai trebuieşte?

-Copile, tu să ai ştiinţă,
Am fost un tată cu credinţă!
Şi din puţin, de-a fost să fie,
Eu am răbdat şi ţi-am dat ţie!

-Să-mi faci, te rog, o bucurie,
Şi să-mi zici ca-n copilărie,
La cimitir când vii la mine,
-TĂTICULE, mi-e dor de tine!

VIATA IMPREUNA

Un domn avea soţia foarte grav bolnavă. Era internată într-un azil...Nu mai putea avea grijă nici de ea însăşi, făcea rău involuntar sieşi sau altora, nu mai recunoştea pe nimeni... Cineva îi spuse: - Păi dacă e aşa, de ce te mai chinui zi de zi să mergi la ea? Eşti încă tânăr, în putere, ţi-ai putea reface viaţa...Şi aşa, dacă ea nu te mai recunoaşte, ce rost mai au aceste vizite?!.. Domnul acela răspunse cu ochii lăcrimând: - Da, ea nu mă mai recunoaşte, dar eu o recunosc...Ea nu mai ştie cine sunt eu, dar eu ştiu cine este ea...am făcut un legământ de iubire cu ea până ce moartea ne va despărţi... _________________ ,,Primeşte-mă, Tăcere, pe muntele tău sfânt, pe care rugăciunea e slobodă să plângă Şi unde fericirea e singurul cuvânt, iar mâinile întinse pot cerul tot să-l strângă.”( T. Dorz)

„Fiecare familie creştină trebuie să fie în ascultarea unui duhovnic“

Părintele Cătălin Teulea este paroh în Recea, în partea localităţii numită „Vaida”, din 2001. După ce a făcut seminarul la Cluj, facultatea la Sibiu şi a predat religia ca profesor titular în Copşa Mică şi Sibiu, s-a întors în Ţara Făgăraşului pentru a sluji lui Dumnezeu şi oamenilor pe meleagurile natale. Dacă în primii ani de pastoraţie, fără a neglija nevoile sufleteşti ale enoriaşilor săi, a insistat pe lucrările administrative, fiind „prins” în lucrările de restaurare şi pictare a bisericii, sfinţită în septembrie anul trecut, în prezent activitatea sa este centrată pe lucrarea catehetică. Dorinţa sa este de a zidi, împreună cu oamenii, o biserică vie în inima fiecăruia, începând cu familia sa, care a fost binecuvântată cu trei copii.

Părinte, ce înseamnă copiii pentru o familie?
Cu siguranţă copiii sunt frumuseţea şi adevărul unei familii. Hristos ne spune: „Cine va primi un prunc ca acesta în numele Meu pe Mine mă primeşte” (Matei 18,5). Şi ce poate fi mai frumos decât să-L ai mereu pe Hristos în viaţa ta? Şi cine poate fi Adevărul vieţii tale, dacă nu El?
Întreaga viaţă umană se desfăşoară din perspectiva copilăriei. Spune părintele Teofil: „Copilul e tatăl omului mare”. El creşte într-o familie şi, chiar şi atunci când devine adult-părinte, inima sa va bate odată cu cea a copilului său. Nu e doar o simplă anamneză, ci o participare creatoare. Părinţii vin în formarea copiilor nu numai cu tabloul copilăriei lor, ci şi cu experienţa cunoaşterii vieţii ca fii ai Lui Dumnezeu.
Copiii sunt liant dar şi sinteză a părinţilor lor. Ei sunt întrebarea prin care Dumnezeu ni se adresează permanent cu privire la adevărul vieţii noastre dar tot ei sunt şi răspunsul frumuseţii vieţii noastre.

Astăzi „moda socială” spune să ai un singur copil, maxim doi. Chiar dacă numărul avorturilor a scăzut, planificarea familială se face acum prin mijloace mai subtile, chimice, iar justificarea este faptul că „nu ne permitem” să creştem mai mulţi copii, că mai întâi trebuie să avem ce să le oferim... Trebuie să fim bogaţi ca să le permitem copiilor dreptul la viaţă?
În nici un caz nu trebuie să fii bogat ca să ai mai mulţi copii. De altfel din mica mea experienţă cunosc familii înstărite cu un singur copil, eventual doi. Şi mă întorc iarăşi la părintele Teofil, care ne spune răspicat. „Un copil - un idol”. Mărginindu-te la un copil te limitezi pe tine însuţi.
Copilul nu este un obiect pe care îl putem refuza. Ci el este darul lui Dumnezeu. Fiecare copil vine pe lume cu darul, darurile lui. Fiecare copil vine cu un „petec” de cer. Şi spune un poet atât de frumos că „cerul e o pasăre în Dumnezeu”. Dacă am avea puterea să lungim viaţa copilului cu o zi măcar, şi nici atunci n-am avea „dreptul” să hotărâm soarta lui.
Atunci când vine un copil pe lume nu putem decât să ne bucurăm. Când ne binecuvântează Dumnezeu cu un asemenea dar nu-L putem amâna pentru o zi sau un an pe care noi le-am considera mai potrivite pentru venirea pe lume a copilului. Sunt destule cazuri în care cei doi soţi ar vrea să aibă copii şi nu au. Sau ar vrea să uşureze suferinţa copilului cu o zi, să-i mai ofere o zi cu sănătate şi nu pot. Atunci cine ne dă dreptul să refuzăm dreptul la viaţă al unui copil? Aş încheia răspunsul la această întrebare cu un cuvânt de-al părintelui Rafail Noica: „Dumnezeu se tot uită la om, care-I tot cere fel de fel, şi zice: - Eu aş vrea să-i dau, dar dacă nu tace deloc, să-i spun şi Eu ce am de spus?!”

Cum este să creşti trei copii?
Ei, sunt alţii cu mai mulţi copii. Există o zicală în acest sens: „Un părinte poate creşte zece copii, dar zece copii nu pot îngriji un părinte”. Cunoaştem cu toţii drama singurătăţii unor părinţi îmbătrâniţi, uitaţi de copii şi de lume…
Revenind însă la întrebare, cred că o mare parte a răspunsului este soţia mea, Ioana. Mai ales în perioada pictării bisericii noastre parohiale, când am fost solicitat mai mult. Doar mai apoi vin eu, iar în prelungirea noastră vin bunicii, de ambele părţi. Cu alte cuvinte suntem o familie mare şi ne bucurăm de acest fapt.
În acelaşi timp, fiecare îşi cunoaşte responsabilităţile în casă şi caută să le ducă cu bine la împlinire. Iar când nu se întâmplă acest lucru apar micile sincope, şi odată cu ele „marile descoperiri” specifice vârstei copilăriei. De exemplu: ai uitat să uzi floarea şi uite, a murit. Nici o zi nu este la fel cu alta. Toţi trei copiii ne obligă să ieşim din egoismul nostru mundan, să ne coborâm din sferele înalte, să ne bucurăm de petecul de cer din casa noastră. Paradoxul unei familii mai mari este practicarea ascultării, interacţiunii în sensul practic al cuvântului. De exemplu: cea mică plânge când nu este ascultată, cel mijlociu, Ioan, îi acordă imediat atenţie (se joacă cu ea, o plimbă etc.), dar în secunda următoare Tudor spune răspicat: „Mă ascultă şi pe mine cineva?”. Aşa încât nu e loc de plictiseală… Mereu descoperim prin ei întrebările pe care ni le adresează Dumnezeu cu privire la perspectiva vieţii.

Spuneţi-ne un principiu după care ar trebui să îşi conducă viaţa o familie creştină.
Cred că nu e vorba neapărat de un principiu, ci de credinţa în Dumnezeu: Unul în fiinţa dragostei împărtăşită în cele Trei Persoane, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Putem să avem toate virtuţile, dacă nu-L avem pe Dumnezeu tot săraci suntem. Fiecare familie creştină trebuie să fie în ascultarea unui duhovnic, iar dacă nu-l are să-l caute cât mai repede. El este liantul ascultării noastre faţă de Dumnezeu. Având un duhovnic, participând activ la sfânta biserică, practicând, rugăciunea, postul şi fapta bună, e imposibil să nu ne bucurăm de Dumnezeu şi Bunul Dumnezeu de noi.
Interviu realizat de Natalia Corlean