marți, 22 decembrie 2015

ORBUL


O întâmplare adevărată descrisă de fratele Traian Dorz

Am să vă povestesc o întâmplare adevărată, spusă de un frate care a văzut cu ochii lui aceasta.
„Eram întâmplător – spune fratele – în ziua aceea de Crăciunul trecut într‑un oraş mare şi treceam pe lângă uşa unei mari şi lăudate adunări, pline de predicatori vestiţi, care avea un cor mare, o orchestră mare cum nu prea sunt altele. În faţa adunării aceleia erau parcate zeci de maşini personale cu care veniseră cei ce cântau şi predicau acum în adunarea aceea foarte lăudată şi mare. Eu aşteptam pe cineva care trebuia să iasă şi, pentru a nu încurca ieşirea, trecusem de cealaltă parte a străzii şi mă uitam, că trebuia să iasă şi trebuia să-l văd pe cel care va ieşi.
Dar la uşa bisericii acesteia stătea cu pălăria în mână un bătrân orb. Tremura, că era îmbrăcat subţire şi aştepta de mult. Lângă el, un băiat ’năltuţ şi slab, îmbrăcat numai cu un jerseu alb şi subţire, tremura şi el, aşteptând lângă tatăl său orb pe care-l adusese până aici să capete ceva; şi aştepta apoi să-l ducă înapoi cu ce-a căpătat de la cei ce se rugaseră.
Dar bine, frate, îţi spun adevărul şi, în faţa lui Domnului, iată, nu mint. Au început să iasă doi câte doi, vorbind, râzând, strângându-şi mâinile, felicitân­du-se de sărbători. Şi uitându-se unii la alţii, au trecut toţi pe lângă cei doi care tremurau, fără să-i vadă nimeni; dar absolut pe nimeni n-am văzut oprindu-se şi apropiindu-se de ei cu un cuvânt sau cu un ban. După ce unii s-au suit în maşinile care-i aşteptau, iar ceilalţi au luat-o, perechi sau grupuri, toţi fericiţi, spre casele lor calde şi mesele lor pline ca de Crăciun, şi l-a luat şi băieţelul ’năltuţ şi subţirel pe tatăl său flămând şi orb şi au plecat tremurând şi ştergându-şi ochii, nu ştiu: de frig sau de lacrimi”.
Cum va fi primit oare Dumnezeu rugăciunile acestora la acest Crăciun şi cum va fi privit El la fapta lor? E uşor să ne închipuim fiecare, dacă vrem. Şi totuşi cine dintre ei s-a simţit că ar fi păcătuit cu ceva faţă de Dumnezeu, când se aşezaseră la masa lor plină, în sărbătoarea aceasta fericită? Cui i-a căzut măcar o lacrimă amară în cafeaua lor dulce de Crăciun, pentru păcatul făptuit împotriva unui bine pe care-l puteau face, şi nu l-au făcut; pentru ajutorarea unui nenorocit pe care puteau să-l ajute, dar nu l-au văzut? Cine ştie dacă cei doi nu fuseseră doi îngeri trimişi de Dumnezeu acolo?… Cum nu se ştie dacă, în locul cerşetorului sau a cerşetoarei care vine des la noi, nu se înfăţişează în uşa noastră un înger al lui Dumnezeu, ca să vadă el cum ştim noi să-mplinim Cuvântul Sfânt, cum ştim noi să trăim Evanghelia pe care o predicăm şi pe care o tot auzim de-atâta vreme…
De altfel, pe unele daruri despre care am zis mai înainte, nici Cuvântul lui Dumnezeu nu le-ncurajează şi nicăieri nu se spune special despre vreo răsplătire deosebită pentru ele: pentru profeţii, pentru vorbiri în limbi… Dar despre cele ce ne-nvaţă Dumnezeu să le-mplinim cu fapta noastră, câte promisiuni şi câte făgăduinţe sfinte avem! Şi celor ce-i învaţă pe alţii să umble în neprihănire, ce frumos li se făgăduieşte că vor fi răsplătiţi (Mt 13, 43)! ,,Cui face bine altora, cui îmbracă pe cel gol, satură pe cel flămând, ajută pe cel lipsit”, ce răsplătiri minunate i se promit în Cuvântul lui Dumnezeu! Celor care vor păstori bine turma Domnului, ce cunună minunată li se promite că vor primi (I Ptr 5, 4)! Iar celor care vor face bine altora şi celor care vor ajuta pe alţii, ce mare răsplată li se făgăduieşte pe toate paginile Sfântului Cuvântul al lui Dumnezeu!
Deci, preaiubiţilor, umblaţi după darurile cele mai bune şi vi se va da o moştenire nespus mai bună. Nu numai că veţi fi izbăviţi de ispitirile cele mai periculoase, dar veţi primi răsplata cea nespus mai minunată, cum scrie la I Corinteni 12, 31.
Fraţii şi surorile noastre în Domnul, veniţi să ne cercetăm cum stăm noi faţă de acest mare dar şi mare har duhovnicesc al ajutorării fraţilor care sunt în necaz, în lipsă şi în suferinţă.
preluat din «Străngeţi fărâmăturile» vol. 4

miercuri, 5 noiembrie 2014

Nu numai


Nu numai crucea osândirii era grea
Când Domnul Golgota cu greu urca,
Ci eu eram povara mare de păcate
Şi-a lumii întregi ce le ducea în spate.

Nu numai Petru apostolul s-a lepădat
De învăţătorul său iar cocoşul i-a cântat,
Ci eu mă lepăd în fiecare ceas de legea Ta,
Deşi conştiinţa ca un cocoş îmi va cânta.

Nu numai o suliţă doar coasta ţi-a străpuns
Din care sânge mult şi apă ca mărturie au curs,
Ci mii de suliţe îţi pătrund sfântul trup mereu
Când eu şi lumea facem doar voia celui rău.

Nu numai un Pilat şi iudeii te-au judecat
Când strigau că tu spre răstignire să fii dat,
Ci eu şi toţi acei ce în orbirea cea nebună
Judecă şi osândesc pe cei din jur şi poartă ură.

Nu numai cei ce-au fost atunci sunt vinovaţi,
Şi eu şi lumea de azi de rele vicii greu pătaţi
Îl osândim, îl batem, îl scuipăm, îl răstignim mereu
Pe Domnul care ne-a iubit şi ne scapă din cei greu.

Nu numai pentru iudei, pe Cruce Iisus s-a rugat
Ci pentru mine şi lumea toată, să o scape de la iad.
Eu i-am cerut iertare şi m-a primit şi viaţă am aflat.
Tu omule, cât timp mai porţi cu tine povara de păcat?

marți, 4 noiembrie 2014

Toamna




Gânduri de toamnă

Adăugaţi o legendă

Pornesc la intamplare purtand pe palme o frunza ruginie, candva traia clipe frumoase ce pareau ca nu au sfarsit, era ca o regina, facandu-si tron din ram.
Privind la ea, cortegii de cuvinte tresalta-n gandul meu. A fost un vis feeric? A fost aievea totul?... Si totusi, raspunsul nicaieri.
O, frunza ruginita, ce taine-ai sti tu spune dac-ai avea tu glas...
Îmi lipesc frunza de obraz dorind să o alin...dorind să mă aline...Purtam şi eu şi ea acelaşi dor...
Cine putea să o înţeleagă mai bine decât mine. Am trăit şi eu deseori momentul acestei despărţiri, după care plângi, cauţi alinare la prieteni şi te trezeşti singur...şi iar plângi. Doamne, poartă-mă pe palmele Tale cum port eu această frunză!
O privesc cu atenţie şi văd că frunza are forma unei inimioare...a unei inimi arse, a unei inimi stoarse de dor şi suferinţă...dar aşa de tăcută!...
În tăcerea ei, se ascund game şi sonete dirijate de adierea vântului, sau poate bucuria puilor de vrabiuţă adăpostiţi în cuibul de pe ram..

Acum e rândul ei să zboare,dar un zbor atât de diferit de al păsărilor!!

O apropii de inimă dorind să îi dau aripi de iubire, apoi o înalţ spre cerul dinspre care raze albe păreau să îmi spună o taină...
...înţeleg şoapte şi simt adieri înfiorate...Este în atingerea de lumină un fel de îmbrăţişare de despărţire...Frunza simte că a venit vremea ultimei ei jertfiri...După ce vara întreagă a dat seva ei fructului iubit de soare, acum simte cum se apropie vremea când ea însăşi avea să devină sevă în iarna ce va dansa printre ramurile golaşe...
Gândurile-mi se transormă în picuri ce alunecă pe locul atins de frunză...

Emotionat nespus de mult, trezit ca dintr-un vis, mi-am dat seama ca existenta mea pe acest pamant se aseamana cu existenta acestei frunze....si eu voi sfarsi asemenea.

Asa cum aceasta frunza s-a desprins de pe ramul mult iubit pentru a imbratisa pamantul din care s-a hranit, asa si eu, la vremea randuita, va trebui sa ma intorc in tarana din care am fost luat.
...Frunza lasă în urma ei adieri aurii, aromă de fruct copt, foşnet de poem...
Inima mea tremură ca frunza în bătaia vântului...şi mă întreb: eu ce las în urma mea?!...
Fosnet de cuvinte..adieri de iubire..mireasma de sfintire? Oare a vibrat in mine seva lui Hristos, pulsand in cei de langa mine verdele crud al Vietii?...Oare am ars in mine pana la mistuire nervurile pacatului ca prin ruginiul sarut al Mantuirii sa ma pot contopi cu Cerul in Eterna Primavara?...
Ah, Doamne..câtă culoare ar prinde fiinţa dacă aş muri faţă de păcat! Cum,aş avea culoarea Veşniciei Tale, a Chipului Tău, a ceea ce eşti TU!! Ce minunat ai prinde Chip în mine şi cum Ţi-aş aşterne covor de osanale Acolo!
...din moarte renaşte-mă pentru Tine!...Fă-mă să cânt doar la adierea Duhului Tău! Fă-mă să tresar doar la ivirea luminii Tale! Fă-mă să plâng doar iubindu-Te! Fă-mi tăcerea mistuire şi jertfire sub sfântă talpa Ta!

miercuri, 29 octombrie 2014

Manastirea Bistrita-Valcea

O manastire cu mult har unde domneste o pace Dumnezeiasca si unde se afla moastele Sf Grigorie Decapolitul care nu conteneste nici in zilele noastre sa faca minuni
Trebuie sa mergeti acolo deoarece este si un loc mirific,un colt de rai si mai ales la pestera unde s-a nevoit Sfantul
Domane ajuta-ne si Sfinte Grigorie mijloceste pentru noi pacatosii sa aflam mila de la blandul pastor Domnul nostru Iisus Hristos care i se cuvine Slava,Lauda si Inchinaciune,Tatalui si Fiului si Sfantului Duh acum si pururea sin in vecii vecilor,Amin!



joi, 25 septembrie 2014

Iisus, cu Tine sunt fericit

O cantare foarte frumoasa cantata de catre un grup din Oastea Domnului
Slavit sa fie Domnul!




vineri, 12 septembrie 2014

De ce se spune că bărbatul este cap femeii?

Dacă bărbatul este capul, femeia este inima! Şi inima este mai mult decât orice, este adâncul cel mai adânc al fiinţei omeneşti, este chiar locul unde Dumnezeu şi-a făcut locaş. Şi dacă ea este inima, e şi el inimă, fiindcă iubirea armonizează căsnicia.

- De ce se spune că bărbatul este cap femeii?

- Şi femeia ce este, dacă bărbatul este cap? Unde este situată faţă de cap?

Bărbatul este cap femeii în sensul unei armonii care trebuie să existe, respectându-se îndeletnicirea fiecăruia. Când se spune că femeia este grozav de valoroasă în creaţia lui Dumnezeu, asta nu înseamnă că bărbatul nu este nimic. Pentru că supunerea, în sine, înseamnă mântuirea în sine.

Femeia nu se supune pentru că este miloagă, ci se supune pentru ca să întregească armonia lucrurilor. Ea este cea care face efortul cel mai mare pentru ca bărbatul să-i fie cap, din momentul în care îl iubeşte.

Între cei doi soţi nu există grad de rudenie. Dacă bărbatul este capul, femeia este tot cap. Trebuie să se supună unul faţă de altul. Sunt foarte dese situaţiile în care bărbatul întreabă şi-şi ascultă femeia.

Ei trebuie să se iubească. Dacă nu se iubesc, relaţia dintre soţi este numai o ordinară gâlceavă.

Dacă bărbatul este capul, femeia este inima! Şi inima este mai mult decât orice, este adâncul cel mai adânc al fiinţei omeneşti, este chiar locul unde Dumnezeu şi-a făcut locaş. Şi dacă ea este inima, e şi el inimă, fiindcă iubirea armonizează căsnicia.

Iubirea răspunde la toate întrebările: iubirea aduce prunci, care dau valoare nemaipomenită căsniciei – zâmbetul lor – şi creează unitate nezdruncinată familiei. Dar, vă repet, naşterea de prunci nu este scopul căsniciei, este o consecinţă. Scopul este stimularea reciprocă spre mântuire. 

(Arhim. Arsenie Papacioc, Cuvânt despre bucuria duhovnicească, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2003,  pp. 104-105)

duminică, 18 mai 2014

Evitarea certurilor

Dacă la prima neînţelegere ce apare, soţii s-ar înarma cu răbdare, s-ar smeri în su­fletul lor şi şi-ar da mâna împăcării, nefericirea ar fi prevenită.

Dacă la prima neînţelegere ce apare, soţii s-ar înarma cu răbdare, s-ar smeri în su­fletul lor şi şi-ar da mâna împăcării, nefericirea ar fi prevenită şi ei ar trăi împreună tot veacul lor pământesc fără să treacă prin nenorocirea certu­rilor. Din păcate însă, oamenii au puţină smere­nie şi supunere faţă de voia lui Dumnezeu. De aceea, nici unul dintre soţii certaţi nu vrea să ce­deze, şi în acest fel dezbinarea prinde rădăcini, scânteia vrajbei se preface într-o flacără nestăpâ­nită, care mistuie toată bunăstarea omului. (Pre­otul Alexandru Rojdestvenskii)

sâmbătă, 22 februarie 2014