duminică, 13 mai 2012
VIATA IMPREUNA
Un domn avea soţia foarte grav bolnavă. Era internată într-un azil...Nu mai putea avea grijă nici de ea însăşi, făcea rău involuntar sieşi sau altora, nu mai recunoştea pe nimeni...
Cineva îi spuse:
- Păi dacă e aşa, de ce te mai chinui zi de zi să mergi la ea? Eşti încă tânăr, în putere, ţi-ai putea reface viaţa...Şi aşa, dacă ea nu te mai recunoaşte, ce rost mai au aceste vizite?!..
Domnul acela răspunse cu ochii lăcrimând:
- Da, ea nu mă mai recunoaşte, dar eu o recunosc...Ea nu mai ştie cine sunt eu, dar eu ştiu cine este ea...am făcut un legământ de iubire cu ea până ce moartea ne va despărţi...
_________________
,,Primeşte-mă, Tăcere, pe muntele tău sfânt, pe care rugăciunea e slobodă să plângă
Şi unde fericirea e singurul cuvânt, iar mâinile întinse pot cerul tot să-l strângă.”( T. Dorz)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)