Potrivit învăţăturii de credinţă ortodoxă,
naşterea de copii reprezintă scopul cel mai important al căsătoriei. Dar
trebuie precizat că unica sursă de viaţă, cu adevărat binefăcătoare şi
sănătoasă, trebuie să fie familia.
Copiii
nu reprezintă o finalitate a ei, ci doar roadele acesteia. Ei sunt
expresia iubirii soţilor şi un fruct al acestei iubiri.
Moştenirea
cea mai frumoasă şi înaltă, pe care trebuie să o lase părinţii copiilor
lor, nu este de natură materială, ci spirituală şi constă în educaţia
aleasă, în spiritul marilor valori umane şi al virtuţilor creştine:
credinţa bunătatea, blândeţea, milostenia, dragostea, curăţia.
Educaţia
este cea mai mare artă pentru că, în timp ce alte arte urmăresc un
folos în lumea de aici, educaţia copiilor are ca scop dobândirea
bunurilor viitoare. În această lucrare de educare a copiilor, părinţii
sunt consideraţi adevăraţi artişti, ce urmăresc realizarea unor
adevărate opere de artă. Copilul este, la început, asemenea unui bloc de
marmură. Precum sculptorul trebuie să dea formă frumoasă acestuia, tot
aşa şi părinţii trebuie să înfrumuseţeze viaţa copiilor cu virtuţile
cele mai înalte.
![]() |
http://www.shepherdsguild.org/sitebuildercontent/ |
Educaţia creştină trebuie să
fie integrală, unitară, să privească atât educaţia trupului, pentru a
deveni un suport al spiritului, precum şi a sufletului. În cadrul
acestei opere educative, un rol fundamental îl are mama creştină.
Căminul este considerat, din acest punct de vedere, de către Sfântul
Ioan Gură de Aur, „o şcoală de filosofie”, în care părinţii împărtăşesc
copiilor ceea ce au mai bun şi frumos, din punct de vedere sufletesc şi
duhovnicesc. Sfântul Părinte aseamănă activitatea mamei de educare a
copilului, cu slujirea învăţătorească a Mântuitorului. „Uită-te la
priceperea mamei! – spune Sfântul Părinte. Împinsă de gândul ei, dar mai
bine spus, slujind şi acum proorociei lui Dumnezeu, îi dă copilului ei
acele sfaturi, pe care le-a dat Hristos ucenicilor săi” . Grija tatălui
este mai mult de a conduce tânărul spre armonie fizică, trupească, şi
ceea ce ţine de tăria morală, iar a mamei, de a cultiva în special
calităţile sufleteşti ale copiilor, înălţându-i spre adevărata
„filosofie” creştină.
Pedagogia creştină
acordă o mare valoare exemplelor, modelelor. Cele mai folositoare sunt
cele culese din Sfânta Scriptură şi din scrierile duhovniceşti. Părinţii
trebuie să recomande copiilor să urmeze pilda acelor personaje din
Vechiului şi Noul Testament care s-au făcut pildă de înţelepciune, prin
viaţa lor, alături de care un sens deosebit îl are pilda supremă a
Mântuitorului Iisus Hristos, a personalităţilor religioase creştine.
Alături de aceste modele, mai pot fi urmate şi figuri din istoria umană
în general, din experienţa omenească. Puterea exemplului este
considerată un factor al educaţiei.
Educaţia
copilului, potrivit aceluiaşi Sfânt Părinte – Ioan Gură de Aur –
presupune o grijă deosebită faţă de curăţia sufletească şi buna
cuviinţă, a-l creşte pe copil moral, drept, evlavios, a-l cultiva în
acele valori religioase care îl pot ajuta să-şi dobândească mântuirea.
În
cadrul acestei lucrări de modelare sufletească a copiilor, preotesei îi
revine o misiune şi o sarcină deosebit de importantă, căci „de la mamă,
mai ales, porneşte plămădirea caracterului. Pentru buna desfăşurare şi
atingere scopului educaţiei, copiii să vadă mai întâi că între părinţii
lor este armonie şi bună înţelegere. Precum Biserica, Mireasa lui
Hristos, ascultă fără şovăire – şi fără să-i pară o povară, de poruncile
Domnului Hristos, capul său (Efeseni 5. 22), tot aşa soţia este datoare
ca din iubire şi în deplină egalitate să-şi asculte soţul, să-i fie
ajutor în toate, dar mai ales în educarea copiilor”.
La
rândul lor copiii exercită asupra părinţilor o puternică influenţă
binefăcătoare, fiind şi ei, în felul lor, educatori ai părinţilor.
Astfel, chiar înainte de a se naşte, în vederea primirii lor în condiţii
optime, mintea şi inima părinţilor se pregătesc, verificându-se şi
transfigurându-se. Copiii sunt purtătorii şi vestitorii primăverii; ei
răspândesc pretutindeni un aer proaspăt de noutate şi frăgezime.
Una
dintre cele mai importante misiuni, pe care copiii o îndeplinesc
printre noi – cei maturi – este de a ne prilejui şi ajuta să ne păstrăm
şi să ne recăpătăm tinereţea. Înnoirea şi întinerirea, efectuate de
copil asupra organismului mamei sale, care cuprinde şi sufletul ei, se
extinde asupra întregii familii. Datorită copiilor noştri, devenim mai
luminaţi, mai buni, mai afectuoşi. Între noi şi copii are loc un
permanent schimb de valori, o dăruire reciprocă. Dacă noi îi învăţăm
alfabetul, ei ne învaţă în schimb, un alfabet mult mai scump şi mai
nobil, al emoţiilor, al primelor sentimente, al uriaşei fantezii, al
purităţii şi al candorii, puterea de a descoperi lumea cu priviri
proaspete. Dragostea pentru copiii noştri este nețărmurită. Prin copii,
ne legăm de lume în modul cel mai indisolubil şi generos, căpătăm o
sensibilitate comună faţă de problemele societăţii. Participarea noastră
efectivă la toate necazurile şi bucuriile, la toate biruinţele şi
înfrângerile copiilor noştri ne umple viaţa şi ne îmbogăţeşte fiinţa,
dându-ne prilejul de a gusta farmecul prieteniei şi sincerităţii
adevărate. Mai presus de toate, copiii ne sunt dascălii noştri cei mai
buni, care ne deprind să iubim pe oameni ]n modul cel mai deplin ;i
dezinteresat. De aceea, iubirea de părinte este dată ca model de iubirea
adevărată.
Copiii sunt, pentru părinţii
lor, „un puternic imbold spre muncă şi economie, spre cât mai multe
virtuţi, precum şi o puternică pavăză împotriva ispitelor din afară.
Prezenţa copiilor exercită o cenzură morală din cele mai eficiente
asupra conduitei părinţilor. Din dorinţa şi grija de a-i face cât mai
buni şi mai fericiţi, părinţii îşi dau toată silinţa să le ofere pilde
personale cât mai bune şi să propăşească mereu în toate domeniile” .
Cel
fără de copii este lipsit de toate aceste binefaceri şi cu deosebire de
prilejul şi ajutorul de a-şi lărgi inima precum şi orizontul de a-şi
întineri, împlini şi desăvârşi fiinţa. Copiii sparg cochilia egoismului
în care ne zăvorâm, ne deschid inima şi mintea spre alţii şi spre lume,
ne orientează mai mult spre viitor, ne dau aripi, nădejde şi iubire,
care constituie cele mai puternice şi autentice temeiuri şi resorturi
ale vieţii. Copiii, care reprezintă fondul de aur al neamului omenesc,
trezesc stimulente şi puteri înnoitoare, care sporesc dragostea şi
responsabilitatea noastră.
Copilul îl
învaţă pe părinte ce e puritatea, le dă mărturie celor doi de ceea ce
este unic şi real în unirea lor. Prezenţa copilului este un har ce se
adaugă la cel al comunităţii conjugale, pe care îl şi confirmă. Copilul
le conferă o calificare nouă, aceea de paternitate şi maternitate, ca
deversare a plenitudinii ce rezidă în căsătoria însăşi.
Sfântul
Ioan Gură de Aur consideră copiii cea mai mare mângâiere dată de
Dumnezeu neamului omenesc, după căderea în păcat şi după pierderea
nemuririi. Copiii sunt, într-adevăr raza de lumină şi izvorul de bucurie
din sufletul părinţilor, toiag bătrâneţilor şi neputinţelor.
Ei
reprezintă un dar dumnezeiesc, o binecuvântare pentru părinţi, căci,
odată cu venirea lor pe lume, nu doar persoana celuilalt soţ, ci şi a
noastră, trece în plan secundar, esenţială fiind acum pentru noi
creşterea şi educarea pruncilor pe care ni i-a dăruit Dumnezeu.
Bucuriile
părinţilor sunt împlinirile şi realizările, succesele şi reuşitele
copiilor lor. Acestea, chiar dacă sunt mai modeste în comparaţie cu cele
personale, valorează şi atârnă mai greu pentru părinţi. La fel,
necazurile părinţilor nu sunt cauzate doar de insuccesele sau de
neputinţele proprii, ci devin şi mai apăsătoare atunci când este vorba
de eşecurile copiilor lor. Ei sunt moştenirea pe care o lăsăm, raţiunea
şi motivaţia ostenelilor şi jertfelor noastre.
Pentru
ca aceştia să fie bucurie şi mângâiere sufletelor părinţilor este
necesară o creştere şi o educare a lor în spiritul adevăratelor valori
morale şi religioase. Această educaţie trebuie să înceapă din fragedă
copilărie şi să devină o constantă în viaţa lor. Trebuie să fie educaţi
în spiritul adevăratelor valori morale şi a frumosului moral şi
artistic, până la a deveni iubitori ai acestui frumos şi luptători
pentru instaurarea supremaţiei lui, împotriva falsului şi a
mediocrităţii.
Sufletului curat al
copilului trebuie să i se dea o educaţie religioasă, potrivit căreia
acesta să deprindă un stil de a gândi şi o conduită creştină. Să
dobândească deprinderea de a se ruga şi apoi de a posti, de a respecta
părinţii, de a iubi Biserica şi a cinsti feţele, sfintele slujbe, de a
respecta poruncile bisericeşti. Ceea ce trebuie urmărit din punct de
vedere creştin este formarea personalităţii religios morale.
O
educaţie în spiritul acestor valori reale, făcută cu dragoste şi grijă
ne+ar putea aduce mai târziu multă bucurie, speranţă şi ajutor.
În
toate aceste virtuţi şi fapte morale şi duhovniceşti trebuie să
exceleze copiii preotului. Prin comportamentul lor ei dau dovadă despre
modul în care preotul a ştiut să-şi chivernisească a sa casă, despre
atmosfera din cadrul familiei lui. Un comportament frumos al copiilor
preotului îndeamnă direct şi indirect şi pe ceilalţi tineri şi parohieni
să creadă în sinceritatea preotului şi să-i urmeze, iar dimpotrivă, un
copil de preot „scăpătat”, indiferent şi absent faţă de cele religioase,
uneori chiar duşman prin comportamentul său, extravagant şi mândru, pun
sub semnul suspiciunii credincioşilor puterea preotului de a educa şi
conduce spre mântuire.
Ei sunt oglinda a
ceea ce se întâmplă în familia preotului, mărturie a religiozităţii
preotului şi preotesei, odată ce acesteia îi revine un rol esenţial în
educarea lor. Ei dau mărturie despre intensitatea rugăciunii familiei
preotului, despre asceza şi înfrânarea lor, despre adeziunea sinceră şi
totală a lor faţă de Biserică, faţă de învăţătura creştină. Din acest
motiv, educaţia lor trebuie să devină preocuparea fundamentală a vieţii
lor, superioară tuturor celorlalte griji şi preocupărilor lumeşti sau
materiale.